Duminica, 30 August 2026

În textul evanghelic rânduit pentru Duminica a XIII-a după Rusalii (Evanghelia după Matei 21, 33-44), Mântuitorul Iisus Hristos rostește una dintre cele mai profunde și, în același timp, tăioase parabole din activitatea Sa publică: Pilda lucrătorilor celor răi. Adresată inițial arhiereilor și bătrânilor poporului evreu, această pildă rămâne o avertizare cutremurătoare peste veacuri pentru fiecare suflet care tinde să confunde darurile lui Dumnezeu cu proprietatea personală.

Parabola se deschide cu imaginea unui om gospodar care sădește o vie. Detaliile oferite de Evanghelie nu sunt simple elemente de decor, ci simbolizează dragostea și atenția desăvârșită a lui Dumnezeu față de creația Sa și față de poporul ales:

• A înconjurat-o cu gard: Ocrotirea divină împotriva primejdiilor și a rătăcirilor.

• A săpat în ea teasc: Locul unde strugurii sunt storși pentru a deveni vin, simbolizând jertfelnicia, dar și harul dătător de viață.

• A clădit un turn: Simbolul vegherii, al preoției și al pazei spirituale.

După ce a pregătit totul pentru ca via să poată rodi din belșug, Stăpânul o încredințează unor lucrători (vieri) și pleacă departe.

Când a sosit timpul roadelor, Stăpânul și-a trimis slugile pentru a-și lua partea ce I se cuvenea. În loc de respect și roadă, trimisul s-a lovit de o cruzime de neînchipuit:

1. Uciderea slugilor (Prorocii): Pe o slugă au bătut-o, pe alta au ucis-o, iar pe alta au bătut-o cu pietre. Istoric, acest moment reprezintă modul în care poporul evreu i-a tratat pe prorocii Vechiului Testament (Ilie, Isaia, Ieremia, Ioan Botezătorul), trimiși de Dumnezeu să le amintească de Lege și de roadele spirituale.

2. Trimiterea Fiului: Într-un ultim gest de nesfârșită îndurare și pedagogie, Stăpânul spune: „Se vor rușina de fiul meu”. Însă lucrătorii, orbiți de lăcomie și crezând că pot pune stăpânire definitivă pe vie, au zis între ei: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l ucidem și să avem noi moștenirea lui”. L-au scos afară din vie și L-au ucis. Aceasta este profeția directă a Răstignirii lui Hristos în afara zidurilor Ierusalimului.

La finalul pildei, Iisus adresează ascultătorilor o întrebare capcană: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Fără să realizeze că se judecă pe ei înșiși, mai-marii poporului răspund cu un pragmatism sever: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.”

Mântuitorul confirmă sentința lor și pecetluiește parabola cu un adevăr scripturistic fundamental:

„Piatra pe care au lepădat-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri.” (Matei 21, 42)

Hristos este Piatra de temelie a lumii. Cine se lovește de această Piatră prin necredință se sfărâmă, iar cel peste care cade ea (la Judecată) va fi zdrobit. Din acest motiv, Împărăția lui Dumnezeu a fost luată de la cei care s-au crezut proprietarii ei exclusivi și a fost dată „neamurilor” (Bisericii), care aduc roadele credinței.

„Via nu ne aparține; noi suntem doar zilieri în grădina lui Dumnezeu, chemați să dăm socoteală pentru fiecare rod al sufletului nostru.”

Duminica a XIII-a după Rusalii ne provoacă la un profund examen de conștiință. Fiecare dintre noi a primit în dar o „vie”: viața noastră, talanții, familia, timpul sau o responsabilitate în comunitate și în Biserică. Parabola ne avertizează împotriva egoismului spiritual și a lăcomiei care ne fac să credem că suntem stăpânii absoluți ai vieții noastre, alungându-L pe Dumnezeu din ecuație. Ea ne îndeamnă să redevenim lucrători smeriți, gata să Îi oferim Stăpânului, la vremea potrivită, roadele dragostei, ale rugăciunii și ale bunătății.

Sfârșitul lunii august ne pune înainte chipurile unor uriași păstori de suflete care au știut să îmbine sfințenia vieții cu apărarea dreptei credințe și luminarea poporului prin cultură. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe Sfinții Ierarhi Varlaam, mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Râșca și Secu, episcopul Romanului, iar ecumenicitatea Bisericii ni-i aduce aproape pe Sfinții Patriarhi ai Constantinopolului: Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou.

Trăitor în veacul al XVII-lea, în timpul domniei evlaviosului domnitor Vasile Lupu, Sfântul Varlaam este unul dintre cei mai mari mitropoliți din istoria Moldovei. Născut dintr-o familie de răzeși din ținutul Putnei, a intrat de tânăr ca monah la Schitul Zosim, remarcându-se prin inteligență, darul limbilor (greaca și slavona) și viața duhovnicească curată.

1. Cazania lui Varlaam: Cea mai mare moștenire lăsată poporului nostru este „Cazania” sau „Carte românească de învățătură” (1643). Tipărită în prima tipografie din Moldova, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, această carte conținea omilii (tâlcuiri ale Evangheliilor) scrise într-o limbă română curată, caldă și pe înțelesul tuturor. Ea a circulat în toate provinciile românești, devenind un factor esențial de unitate spirituală și națională.

2. Apărător al credinței: A fost un stâlp de neclintit în fața curentelor calvine care încercau să pătrundă în Transilvania, scriind lucrări de apărare a dogmelor ortodoxe. A adormit în pace la mănăstirea Secu, lăsând tot ce avea săracilor și mănăstirilor.

Contemporan și apropiat al Sfântului Varlaam, Sfântul Ioan a trăit o viață de o profundă asceză. A început viața monahală la Mănăstirea Râșca, unde a devenit stareț, iar mai târziu a condus obștea de la Secu.

• Păstorul cel milostiv: Ales episcop al Romanului, Ioan s-a remarcat printr-o blândețe rară și o dăruire totală față de cei săraci și suferinzi. Era văzut adesea împărțind hrană și haine celor aflați în nevoie, fiind considerat un adevărat tată al sărmanilor.

• Sfătuitorul sfinților: El a fost cel care a tăinuit și a povățuit mulți sihaștri din munții Neamțului. Retras la bătrânețe înapoi la mănăstire, a adormit în pace ca un mare rugător și făcător de minuni.

În aceeași zi, întreaga Ortodoxie îi pomenește pe trei dintre cei mai curajoși patriarhi ai vechii capitale imperiale, care au condus Biserica în perioade de mari frământări dogmatice.

• Sfântul Alexandru (veacul al IV-lea): A fost ucenic al Sfântului Mitrofan (primul patriarh) și a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325). Ca patriarh, s-a opus cu dârzenie ereziei lui Arie, cel care nega divinitatea lui Hristos. Tradiția spune că prin rugăciunea fierbinte a lui Alexandru, Dumnezeu a arătat o judecată minunată, ereticul Arie murind năpraznic înainte de a apuca să profaneze altarul prin slujirea forțată de împărat.

• Sfântul Ioan al IV-lea, numit „Postitorul” (veacul al VI-lea): A rămas în istorie pentru asceza sa extremă (se spunea că nu mânca aproape nimic în timpul săptămânii) și pentru dragostea sa față de săraci. El a lăsat Bisericii canoane de pocăință pline de discernământ duhovnicesc.

• Sfântul Pavel cel Nou (veacul al VIII-lea): A păstorit în timpul prigoanei iconoclaste (distrugerea sfintelor icoane). Văzând cruzimea împăraților și neputința sa de a opri vărsarea de sânge din scaunul patriarhal, a demisionat și s-a retras la o mănăstire în aspră pocăință, deschizând calea pentru convocarea Sinodului VII Ecumenic care a restabilit cultul icoanelor.

„Limba este podul pe care circulă sufletul unui neam, iar sfinții noștri au învățat această limbă să vorbească direct cu Dumnezeu.”

Pomenirea acestei zile este o sărbătoare a cuvântului și a statorniciei. De la Sfântul Varlaam, care a transformat graiul românesc în potir al rugăciunii, până la Sfinții Patriarhi ai Constantinopolului, care au apărat dogmele cu prețul liniștii lor pământești, toți ne învață același lucru: credința nu se ține în ascuns, ci se mărturisește prin cultură, prin milostenie concretă (ca a Sfântului Ioan de la Râșca) și prin fidelitate neclintită față de Adevăr.