Duminica, 12 Septembrie 2027

În duminica ce precede marele praznic al Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), Biserica Ortodoxă rânduiește o lectură evanghelică de o profunzime teologică covârșitoare: fragmentul din convorbirea de taină a Mântuitorului cu Nicodim (Ioan 3, 13-17).

Această duminică funcționează ca un portal spiritual. Ea ne mută atenția de la viața publică a lui Hristos direct spre taina Crucii, explicându-ne nu doar ce urmează să se întâmple pe Dealul Golgotei, ci mai ales de ce – din dragoste absolută pentru om.

Nicodim era un fariseu de vază, membru al Sinedriului (sfatul conducător al iudeilor) și un om cu o înaltă cultură religioasă. Cu toate acestea, el simțea că învățătura lui Hristos depășește tot ce știa el până atunci.

• Fuga de gura lumii: Nicodim vine la Iisus noaptea. Îi era teamă de judecata colegilor săi de breaslă, dar setea de adevăr era mai mare decât frica.

• Trecerea de la pământ la cer: În această discuție privată, Iisus îl provoacă pe Nicodim să privească dincolo de raționamentele logice și pământești. Îi vorbește despre nașterea din nou (din apă și din Duh) și îi dezvăluie propria Sa identitate divină: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).

Pentru a-i explica unui învățat al Legii Vechi taina jertfei Sale, Hristos folosește o imagine simbolică foarte cunoscută din istoria poporului evreu (Cartea Numeri, cap. 21):

„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului...” (Ioan 3, 14)

• Contextul vechi-testamentar: În timpul călătoriei prin pustiu, din cauza cârtirii împotriva lui Dumnezeu, poporul a fost pedepsit cu o invazie de șerpi veninoși, a căror mușcătură aducea moartea. Moise s-a rugat pentru popor, iar Dumnezeu i-a poruncit să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe pe un stâlp. Oricine era mușcat și privea cu credință la șarpele de aramă era vindecat pe loc.

• Tâlcuirea duhovnicească: Șarpele de aramă nu avea venin, deși avea chip de șarpe. La fel, Hristos S-a îmbrăcat în trup omenesc (asemănător cu cel al firii noastre căzute în păcat), dar a rămas absolut fără de păcat (venin). Cel care privește astăzi la Hristos cel înălțat pe stâlpul Crucii, cu credință și pocăință, este vindecat instantaneu de „mușcătura” aducătoare de moarte a păcatului și a diavolului.

În cadrul acestei discuții nocturne cu Nicodim, Mântuitorul rostește versetul considerat de mulți teologi drept esența întregii Biblii, un rezumat perfect al creștinismului:

„Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

• Motorul mântuirii este Iubirea: Dumnezeu nu trimite un înger sau o pedeapsă, ci Își oferă propriul Fiu ca jertfă. Crucea nu este un simbol al furiei divine, ci dovada supremă a iubirii Sale nebunești pentru creație.

• Scopul venirii Sale: Hristos completează acest tablou sublim explicând clar că scopul Său nu este condamnarea: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17).

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne provoacă să ieșim din „noaptea” propriilor noastre temeri, exact așa cum a făcut Nicodim.

1. Să avem curajul de a pune întrebări grele: Să nu ne mulțumim cu o credință de suprafață sau formală. Nicodim a căutat răspunsuri profunde și a primit dezvăluirea celei mai mari taine din istorie.

2. Să ne mutăm privirea pe Cruce: Atunci când viața ne este asaltată de „șerpii veninoși” ai grijilor, ai bolilor sau ai deznădejdii, soluția nu este să ne analizăm la nesfârșit rănile, ci să ne ridicăm privirea spre Hristos Răstignit. În El se află antidotul oricărei suferințe.

3. Să ne îmbrăcăm în iubire: Dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât S-a jertfit pe Sine, datoria noastră este să lăsăm această iubire să ne transforme viața și modul în care ne raportăm la cei de lângă noi.

La data de 12 septembrie, Biserica Ortodoxă ne cheamă să reflectăm la curajul de neclintit al celor care au preferat să moară decât să își trădeze credința. Astăzi facem pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Avtonom, un episcop misionar plin de râvnă, și a Sfinților Mucenici Macedonie și Teodul, tineri mărturisitori care au înfruntat cu demnitate mania prigonitorilor.

Trăitor în timpul marii persecuții declanșate de împăratul Dioclețian (sfârșitul veacului al III-lea), Sfântul Avtonom era un episcop originar din Italia. Pentru a scăpa de prigoană și pentru a răspândi Evanghelia în locuri noi, el a părăsit patria sa și s-a stabilit în Bitinia (Asia Mică), în localitatea Soreos.

• Misiunea rodnică: Avtonom a propovăduit cu atâta putere și blândețe, încât a convertit mulți păgâni la creștinism. A ridicat o biserică dedicată Sfântului Arhanghel Mihail și l-a hirotonit ca preot (și mai târziu episcop) pe un ucenic de-al său localnic, pe nume Corneliu.

• Mânia păgânilor: În timp ce Sfântul Avtonom se afla la slujire în alte localități din apropiere, creștinii din Soreos, plini de râvnă, au dărâmat un templu idolesc din vecinătate. Păgânii, dornici de răzbunare, au așteptat momentul în care episcopul Avtonom s-a întors pentru a săvârși Sfânta Liturghie.

• Martiriul la Altar: Aceștia au năvălit înarmați în biserică în timpul slujbei. L-au atacat pe Sfântul Avtonom chiar în altar, lovindu-l cu pietre, bâte și sulițe. Sângele sfântului s-a vărsat pe masa sfântului altar, pecetluind jertfa sa liturgică cu propria jertfă de sânge. Trupul său a fost aruncat afară, însă o creștină evlavioasă pe nume Maria l-a îngropat cu mare cinste.

Tradiția consemnează că, după mulți ani, sfintele sale moaște au fost descoperite întregi și nestricate, revărsând nenumărate tămăduiri asupra celor bolnavi.

Tot în această zi sunt pomeniți Sfinții Mucenici Macedonie, Teodul și Tatian, care au pătimit în veacul al IV-lea în cetatea Meros din Frigia, în timpul domniei împăratului Iulian Apostatul (cel care a încercat să reînvie păgânismul în Imperiul Roman).

• Păzitorii curăției: Guvernatorul provinciei a ordonat redeschiderea templelor păgâne și curățarea statuilor de praf pentru a fi din nou adorate. Cei trei tineri creștini, văzând această întoarcere la rătăcire, au intrat noaptea în templul din cetate și au sfărâmat idolii de piatră și de metal.

• Asumarea faptei: Când guvernatorul a început să aresteze și să tortureze cetățeni nevinovați pe care îi suspecta de acest act, tinerii s-au predat singuri pentru a-și cruța semenii.

• Tăria din mijlocul focului: Supuși la torturi grele, aceștia au fost așezați în cele din urmă pe un grătar de fier încins. În timp ce trupurile le ardeau, ei i-au strigat dregătorului cu seninătate: „Dacă vrei să guști din carnea noastră să vezi dacă este bine friptă, întoarce-ne și pe cealaltă parte!”. Ei și-au dat sufletele în mijlocul flăcărilor, dobândind cununa nemuritoare a muceniciei.

„Sângele martirilor este sămânța Bisericii; din cenușa celor arși pentru Hristos a răsărit credința care a luminat lumea.”

Pomenirea sfinților de astăzi ne aduce aminte de o realitate simplă, dar adâncă:

1. Jertfa de la Altar: Sfântul Avtonom ne arată că Liturghia nu este doar o slujbă frumoasă, ci o stare de jertfă continuă. El a unit jertfa euharistică a lui Hristos cu propria sa viață, oferindu-ne un model de totală fidelitate față de datorie.

2. Curajul asumării: Sfinții Macedonie, Teodul și Tatian ne învață simțul responsabilității creștine. Ei nu au lăsat ca alții să sufere pe nedrept în locul lor, ci au avut curajul să își asume faptele și credința cu prețul propriei vieți.

Într-o lume care fuge de responsabilitate și caută confortul cu orice preț, acești sfinți ne îndeamnă să fim sinceri cu noi înșine, demni în fața încercărilor și fermi în valorile spirituale pe care le purtăm în suflet.