Luni, 20 Septembrie 2027

La data de 20 septembrie, calendarul ortodox ne aduce înainte una dintre cele mai emoționante și dramatice pagini din istoria martiriului creștin: prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Eustație și a întregii sale familii — soția sa, Teopista, și cei doi fii ai lor, Agapie și Teopist.

Viața lor, petrecută la cumpăna secolelor I și II d.Hr., sub domnia împăraților Traian și Hadrian, reprezintă icoana desăvârșită a familiei creștine care înfruntă încercările lumii, despărțirile dureroase și moartea, rămânând unită prin dragoste și credință nezdruncinată.

Înainte de a primi botezul creștin, Sfântul Eustație purta numele de Plachida. Era un general roman strălucit, cu o poziție socială uriașă și o avere pe măsură, fiind extrem de iubit de împăratul Traian pentru victoriile sale militare. Deși era păgân, Plachida era un om de o bunătate rară, renumit pentru milostivirea sa față de cei săraci și asupriți.

• Vedenia din timpul vânătorii: Într-o zi, pe când se afla la vânătoare, a urmărit un cerb de o frumusețe neobișnuită. Ajuns pe buza unei prăpăstii, cerbul s-a întors spre el, iar între coarnele sale a apărut o cruce luminoasă, pe care strălucea chipul lui Hristos. Un glas i-a vorbit din lumină: „Plachida, de ce Mă双 urmărești? Eu sunt Hristos, Cel pe Care Îl cinstești fără să știi prin faptele tale cele bune...”

• Botezul nopții: Profund cutremurat, generalul s-a întors acasă și i-a povestit totul soției sale. Spre uimirea lui, și ea avusese în acea noapte o vedenie asemănătoare. În mod discret, în miez de noapte, au mers la episcopul Romei și au primit Sfântul Botez: Plachida a primit numele de Eustație (care înseamnă „cel bine statornicit”), soția sa a devenit Teopista („credincioasă lui Dumnezeu”), iar fiii lor au fost numiți Agapie („dragoste”) și Teopist.

Hristos l-a avertizat pe Eustație că va trece prin mari încercări pentru a-și dovedi credința, asemenea dreptului Iov din Vechiul Testament. În scurt timp, tragedia a lovit familia sa:

• O boală cumplită i-a secerat toate slugile, iar tâlharii i-au furat întreaga avere. Pentru a scăpa de rușine și de prigoană, Eustație și-a luat familia și a părăsit în taină Roma, îmbarcându-se pe o corabie spre Egipt.

• Pierderea familiei: Neavând bani să plătească drumul, căpitanul păgân al corăbiei a reținut-o cu forța pe Teopista, izgonindu-l pe Eustație de pe vas doar cu cei doi copii. Rămas singur cu fiii săi, în timp ce traversa un râu umflat de ape, un leu a răpit un copil, iar un lup pe celălalt.

• Răbdarea în tăcere: Crezându-și soția și copiii morți, Eustație nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu. S-a stabilit într-un sat îndepărtat, unde a trăit în multă smerenie și muncă simplă timp de 15 ani, păzind ogoarele oamenilor ca un simplu argat.

Imperiul Roman a intrat într-o perioadă de criză militară, fiind atacat de barbari. Împăratul Traian, amintindu-și de geniul militar al lui Plachida (Eustație), a trimis soldați în tot imperiul pentru a-l căuta.

• Recunoașterea generalului: Soldații l-au găsit în cele din urmă, l-au recunoscut după o cicatrice și l-au readus cu onoruri la Roma. Eustație a fost repus în funcția de general și a condus armata spre o victorie strălucită.

• Minunea regăsirii: Printre tinerii soldați care s-au remarcat prin vitejie în armata sa se aflau, fără ca el să știe, chiar cei doi fii ai săi (care fuseseră salvați în pruncie de niște păstori și plugari). Într-un sat în care armata poposea, acești doi tineri își povesteau amintirile din copilărie. Femeia în a cărei casă se aflau i-a auzit și a recunoscut în ei pe fiii săi pierduți. Acea femeie era chiar Teopista, care scăpase nevătămată din mâinile căpitanului de corabie. Astfel, prin rânduială divină, întreaga familie s-a regăsit în mod miraculos în tabăra militară.

Bucuria regăsirii pe pământ a fost urmată rapid de desăvârșirea lor în ceruri. La Roma venise pe tron un nou împărat, Hadrian, un păgân fanatic.

• Refuzul jertfei idolești: Pentru a sărbători victoria militară adusă de Eustație, împăratul a organizat mari festivități la templul zeilor. Când i s-a cerut să aducă tămâie idolilor, generalul Eustație a refuzat categoric, declarând public: „Sunt creștin și nu mă închin decât lui Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dăruit victoria și mi-a reunit familia”.

• Moartea în taurul de aramă: Furios și simțindu-se insultat, împăratul i-a deposedat de ranguri și a poruncit ca Eustație, Teopista și cei doi fii, Agapie și Teopist, să fie aruncați la fiare sălbatice. Însă leii s-au apropiat de ei cu blândețe, plecându-și capetele.

• Atunci, Hadrian a poruncit să fie înfiatat un taur uriaș din aramă (un instrument de tortură gol pe dinăuntru, sub care se aprindea focul). Îmbrățișați și rugându-se împreună, cei patru membri ai familiei au fost introduși în interiorul taurului încins, unde și-au dat sufletele în mâinile Domnului.

Tradiția consemnează că, după trei zile, când taurul a fost deschis, trupurile sfinților erau complet intacte, părul și hainele lor nefiind atinse de dogoarea focului, iar pe chipurile lor se citea o pace cerească. Creștinii au luat trupurile lor și le-au îngropat cu mare evlavie.

„Nici bogăția lumii, nici fiarele, nici focul nu au putut despărți ceea ce Dumnezeu a unit prin harul Său. Familia Sfântului Eustație ne arată că adevărata casă a creștinului se află în veșnicie.”

Pomenirea Sfântului Eustație și a familiei sale ne oferă repere majore, extrem de actuale pentru societatea de astăzi:

1. Modelul rezilienței în fața crizelor: Eustație a trecut prin pierderi absolute (avere, statut, copii, soție), dar nu a deznădăjduit și nu L-a blestemat pe Dumnezeu. El ne învață că valoarea unui om nu stă în funcțiile trecătoare sau în confortul material, ci în tăria caracterului și în fidelitatea față de conștiință.

2. Solidaritatea și unitatea familiei: Agapie, Teopist și Teopista au împărtășit până la capăt destinul tatălui lor. Ei nu s-au delimitat de el pentru a-și salva viața sau poziția socială. Această unitate de nezdruncinat în fața morții ne arată că o familie unită în Hristos devine invincibilă în fața ispitelor sau a teroarei exterioare.

3. Faptele bune deschid calea harului: Chiar și când era păgân, generozitatea lui Plachida față de săraci a atras privirea lui Dumnezeu. Acest lucru ne amintește că nicio faptă de bunătate sinceră nu rămâne nerăsplătită de Creator, ea fiind adesea puntea prin care harul intră în viața noastră.