Marti, 8 August 2028

Istoria Bisericii se scrie pe pământ cu cerneala statorniciei și cu sângele mărturisirii, însă paginile ei rămân gravate pentru totdeauna în ceruri. În această zi sfântă, poporul dreptcredincios privește cu evlavie spre trei mari chipuri de păstori: un preot martir din Basarabia contemporană care a înfruntat teroarea roșie și doi mari ierarhi din vechime care au apărat Biserica în fața prigoanei și a ereziilor.

Aproape de vremurile noastre, pământul dintre Prut și Nistru a fost udat de sângele multor mărturisitori care au refuzat să plece genunchiul în fața regimului comunist ateu. Printre acești eroi ai credinței se numără și Sfântul Preot Alexandru, un slujitor cu suflet de stâncă și inimă plină de dragoste pentru Hristos și pentru neamul său.

Atunci când bisericile erau închise, dărâmate sau transformate în depozite, el a continuat să liturghisească, să boteze, să cunune și să mângâie sufletele speriate ale credincioșilor:

• Refuzul compromisului: Nu s-a lăsat intimidat de amenințările autorităților opresive și a refuzat să devină un instrument al propagandei atee.

• Cununa muceniciei: Condamnat pentru râvna sa evanghelică și trimis în ghetourile suferinței sau executat în taină, el și-a pecetluit slujirea preoțească cu propriul sânge, trecând dincolo ca un biruitor al întunericului veacului trecut.

În veacul al IX-lea, sub domnia sângeroasă a împăratului Leon Armeanul, o cumplită furtună s-a abătut asupra Bisericii: erezia iconoclastă, care cerea distrugerea sfintelor icoane și pedepsirea celor ce li se închinau. În acele clipe de confuzie, Sfântul Ierarh Emilian a stat la amvon ca o făclie a adevărului dogmatic.

• Confruntarea cu tiranul: Adus la palat împreună cu alți episcopi pentru a fi silit să semneze decretele împotriva icoanelor, Emilian i-a răspuns cu îndrăzneală împăratului că problemele dogmatice ale Bisericii se rezolvă în biserică de către ierarhi, iar nu la curtea imperială de către soldați.

• Exilul și moartea: Pentru curajul său, a fost depus din treaptă și trimis în exil asru. A petrecut ultimii ani ai vieții în lipsuri, prigonit și chinuit, însă a adormit întru Domnul ca un mărturisitor neclintit, lăsând Bisericii icoana vie a ierarhului care nu se teme de puterea pământească.

Trăind în veacul al IV-lea în binecuvântata insulă a Cretei, Sfântul Miron a arătat lumii cum sfințenia se împletește perfect cu o bunătate nepământeană. Încă de pe vremea când era un simplu agricultor, el împărțea tot rodul muncii sale cu cei săraci, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu hambare ce nu se goleau niciodată.

• Îndreptarea hoților: Se povestește că, găsind în aria sa niște hoți care încercau să fure grâu într-un sac atât de greu încât nu-l puteau ridica, Sfântul Miron nu i-a certat, ci s-a aplecat și i-a ajutat el însuși să-și pună sacul pe umeri, cerându-le doar să nu mai păcătuiască. Rușinați de o asemenea bunătate, aceia s-au pocăit.

• Păstorul cel minunat: Devenit episcop al Cretei după încetarea prigoanelor, a săvârșit nenumărate minuni: a oprit curgerea unui râu revărsat printr-un simplu semn al crucii și a vindecat mulțimi de bolnavi, rămânând în amintirea Bisericii ca un părinte al milostivirii și al blândeții creștine.

De la jertfa curajoasă a Sfântului Alexandru din Basarabia, trecând prin tăria dogmatică a Sfântului Emilian al Cizicului, până la mila nesfârșită a Sfântului Miron al Cretei, această zi ne reamintește că sfinții sunt brațele aceluiași Hristos întinse spre lume. Fie prin sânge, fie prin exil, fie prin milostenie, ei au găsit calea spre Înviere, chemându-ne și pe noi să le urmăm exemplul.