Duminica, 3 Septembrie 2028

În textul evanghelic rânduit pentru Duminica a XIII-a după Rusalii (Evanghelia după Matei 21, 33-44), Mântuitorul Iisus Hristos rostește una dintre cele mai profunde și, în același timp, tăioase parabole din activitatea Sa publică: Pilda lucrătorilor celor răi. Adresată inițial arhiereilor și bătrânilor poporului evreu, această pildă rămâne o avertizare cutremurătoare peste veacuri pentru fiecare suflet care tinde să confunde darurile lui Dumnezeu cu proprietatea personală.

Parabola se deschide cu imaginea unui om gospodar care sădește o vie. Detaliile oferite de Evanghelie nu sunt simple elemente de decor, ci simbolizează dragostea și atenția desăvârșită a lui Dumnezeu față de creația Sa și față de poporul ales:

• A înconjurat-o cu gard: Ocrotirea divină împotriva primejdiilor și a rătăcirilor.

• A săpat în ea teasc: Locul unde strugurii sunt storși pentru a deveni vin, simbolizând jertfelnicia, dar și harul dătător de viață.

• A clădit un turn: Simbolul vegherii, al preoției și al pazei spirituale.

După ce a pregătit totul pentru ca via să poată rodi din belșug, Stăpânul o încredințează unor lucrători (vieri) și pleacă departe.

Când a sosit timpul roadelor, Stăpânul și-a trimis slugile pentru a-și lua partea ce I se cuvenea. În loc de respect și roadă, trimisul s-a lovit de o cruzime de neînchipuit:

1. Uciderea slugilor (Prorocii): Pe o slugă au bătut-o, pe alta au ucis-o, iar pe alta au bătut-o cu pietre. Istoric, acest moment reprezintă modul în care poporul evreu i-a tratat pe prorocii Vechiului Testament (Ilie, Isaia, Ieremia, Ioan Botezătorul), trimiși de Dumnezeu să le amintească de Lege și de roadele spirituale.

2. Trimiterea Fiului: Într-un ultim gest de nesfârșită îndurare și pedagogie, Stăpânul spune: „Se vor rușina de fiul meu”. Însă lucrătorii, orbiți de lăcomie și crezând că pot pune stăpânire definitivă pe vie, au zis între ei: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l ucidem și să avem noi moștenirea lui”. L-au scos afară din vie și L-au ucis. Aceasta este profeția directă a Răstignirii lui Hristos în afara zidurilor Ierusalimului.

La finalul pildei, Iisus adresează ascultătorilor o întrebare capcană: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Fără să realizeze că se judecă pe ei înșiși, mai-marii poporului răspund cu un pragmatism sever: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.”

Mântuitorul confirmă sentința lor și pecetluiește parabola cu un adevăr scripturistic fundamental:

„Piatra pe care au lepădat-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri.” (Matei 21, 42)

Hristos este Piatra de temelie a lumii. Cine se lovește de această Piatră prin necredință se sfărâmă, iar cel peste care cade ea (la Judecată) va fi zdrobit. Din acest motiv, Împărăția lui Dumnezeu a fost luată de la cei care s-au crezut proprietarii ei exclusivi și a fost dată „neamurilor” (Bisericii), care aduc roadele credinței.

„Via nu ne aparține; noi suntem doar zilieri în grădina lui Dumnezeu, chemați să dăm socoteală pentru fiecare rod al sufletului nostru.”

Duminica a XIII-a după Rusalii ne provoacă la un profund examen de conștiință. Fiecare dintre noi a primit în dar o „vie”: viața noastră, talanții, familia, timpul sau o responsabilitate în comunitate și în Biserică. Parabola ne avertizează împotriva egoismului spiritual și a lăcomiei care ne fac să credem că suntem stăpânii absoluți ai vieții noastre, alungându-L pe Dumnezeu din ecuație. Ea ne îndeamnă să redevenim lucrători smeriți, gata să Îi oferim Stăpânului, la vremea potrivită, roadele dragostei, ale rugăciunii și ale bunătății.

Data de 3 septembrie aduce în fața credincioșilor o îmbinare sfântă între jertfa curajoasă a ierarhilor din primele veacuri și lumina isihastă (a rugăciunii în tăcere) care a sfințit munții Palestinei și ai României. Astăzi, Biserica îi prăznuiește pe Sfântul Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei, pe Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina, dar și pe doi mari sfinți isihaști români: Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara.

Trăitor la sfârșitul veacului al III-lea și începutul veacului al IV-lea, Sfântul Antim a păstorit Biserica din Nicomidia în timpul celei mai crunte persecuții declanșate de împăratul Dioclețian.

1. Scrisoarea de încurajare: În timp ce creștinii erau arși de vii sau decapitați cu miile, Antim s-a retras într-un sat din apropiere pentru a putea conduce Biserica din ascundere. De acolo, trimitea scrisori secrete prin care își îmbărbăta credincioșii să nu cedeze.

2. Convertirea prigonitorilor: Prins în cele din urmă de ostași, Sfântul Antim s-a purtat cu atâta blândețe și noblețe, încât i-a ospătat pe drum pe cei veniți să-l aresteze. Uimiți de bunătatea lui, ostașii au crezut în Hristos și au fost botezați de episcop chiar pe drum.

3. Mărturisirea finală: Adus în fața împăratului, a refuzat cu demnitate orice compromis. După chinuri groaznice îndurate cu seninătate, i s-a tăiat capul cu sabia, pecetluind cu sânge o viață de totală dăruire.

În veacul al V-lea, în pustiul sterp al Iudeii, Sfântul Teoctist a strălucit ca un organizator desăvârșit al vieții monahale. A fost prietenul de suflet și tovarășul de nevoință al Sfântului Eftimie cel Mare.

• Viața în peșteră: Cei doi sfinți s-au retras într-o peșteră adâncă dintr-o albie de râu secată (Wadi Mukelik), trăind în post desăvârșit și rugăciune neîncetată.

• Mănăstirea din pustiu: Când vestea sfințeniei lor s-a răspândit, mulți ucenici au venit să-i urmeze. Sfântul Eftimie, iubitor de singurătate, i-a încredințat lui Teoctist conducerea noii obști. Sfântul Teoctist a devenit un tată duhovnicesc plin de discernământ, transformând peștera primitivă într-o mănăstire de seamă (lavră) a Palestinei, unde a adormit în pace la o vârstă înaintată.

Înscriși recent în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, sfinții nemuritori ai Masivului Cozia, Neofit și Meletie, reprezintă inima isihasmului din secolele XVII-XVIII din Oltenia.

• Sfântul Neofit: A fost un călugăr cu viață sfântă la Mănăstirea Cozia, care a ales calea aspră a însingurării. S-a retras în munte, în partea de nord, unde și-a săpat singur o peșteră în stâncă. A trăit acolo peste 30 de ani în post, tăcere și rugăciune neîncetată (rugăciunea inimii). Pentru sfințenia vieții sale, Dumnezeu i-a dat darul lacrimilor și al înainte-vederii. A adormit în peștera sa, unde sfintele sale moaște au răspândit multă vreme o mireasmă minunată.

• Sfântul Meletie: Câteva decenii mai târziu, urmând pilda lui Neofit, cuviosul Meletie s-a retras și el în sihăstria Munților Cozia. A trăit izolat de lume timp de 40 de ani, coborând la mănăstire doar duminica pentru a se împărtăși. Pe locul unde acești mari sihaștri s-au rugat și au sfințit pământul s-a ridicat mai târziu schitul, devenind Mănăstirea Stânișoara de astăzi.

„Sfinții nu au cucerit lumea prin forța armelor, ci prin tăcerea peșterilor și demnitatea altarelor.”

Pomenirea sfinților de astăzi ne arată că drumul către Dumnezeu se poate parcurge în moduri diferite, dar cu aceeași intensitate a inimii:

• Prin Sfântul Antim, vedem datoria mărturisirii active și a asumării sacrificiului atunci când credința ne este pusă la încercare de curentele lumii.

• Prin Sfinții Teoctist, Neofit și Meletie, descoperim puterea uriașă a retragerii, a tăcerii și a rugăciunii discrete. În peșterile lor, acești sihaștri nu au fugit de oameni din egoism, ci s-au apropiat de Dumnezeu pentru a deveni adevărați mijlocitori și ocrotitori nevăzuți ai întregii lumi. Ne îndeamnă ca, în zgomotul vieții de zi cu zi, să ne găsim propria noastră „peșteră” de liniște în inimă, unde să Îi vorbim lui Dumnezeu.