(†) Botezul Domnului (Boboteaza - Dumnezeiasca Arătare)
Glasul din Ape și Pecetea Treimii: Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare
Deschide lectura în modul de citire pentru o experiență mai confortabilă, cu salvare în cont și progres personal.
Citește în modalTextul integral al lecturii
Iordanul: Albia în care Cerul a atins Pământul
În pustiul dogoritor al Iudeii, acolo unde râul Iordan își croiește drumul ca o venă de viață prin pământul însetat, s-a petrecut marea taină. Nu era o zi obișnuită; aerul vibra de o așteptare mută. Ioan, Înaintemergătorul, cel cu haina din păr de cămilă și privirea ca un fulger, stătea în apă, chemând mulțimile la pocăință. Dar când de el s-a apropiat Cel pe Care L-a numit „Mielul lui Dumnezeu”, mâna proorocului a tremurat.
„Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?”, a șoptit Ioan, simțind sfințenia care emana din Omul din fața sa. Însă Hristos, intrând în unde, nu a căutat curățirea — căci El era Curăția însăși — ci a venit să sfințească firea apelor. În clipa în care S-a cufundat, Iordanul s-a oprit, iar apele s-au întors înapoi, recunoscându-și Ziditorul.
Atunci, bolta de deasupra s-a deschis ca o poartă de rubin, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel alb, a coborât lin deasupra capului Său. Din înălțimi, un glas ca un tunet blând a pecetluit taina: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. A fost prima oară când omul a văzut, cu inima și cu ochii, întreaga Sfântă Treime: Tatăl vorbind, Fiul botezându-Se și Duhul sfințind. Lumea nu mai era un loc părăsit; Dumnezeu Se arătase, iar apele Bobotezei au devenit baia în care întreaga fire a fost spălată de umbrele vechi.
În pustiul dogoritor al Iudeii, acolo unde râul Iordan își croiește drumul ca o venă de viață prin pământul însetat, s-a petrecut marea taină. Nu era o zi obișnuită; aerul vibra de o așteptare mută. Ioan, Înaintemergătorul, cel cu haina din păr de cămilă și privirea ca un fulger, stătea în apă, chemând mulțimile la pocăință. Dar când de el s-a apropiat Cel pe Care L-a numit „Mielul lui Dumnezeu”, mâna proorocului a tremurat.
„Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?”, a șoptit Ioan, simțind sfințenia care emana din Omul din fața sa. Însă Hristos, intrând în unde, nu a căutat curățirea — căci El era Curăția însăși — ci a venit să sfințească firea apelor. În clipa în care S-a cufundat, Iordanul s-a oprit, iar apele s-au întors înapoi, recunoscându-și Ziditorul.
Atunci, bolta de deasupra s-a deschis ca o poartă de rubin, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel alb, a coborât lin deasupra capului Său. Din înălțimi, un glas ca un tunet blând a pecetluit taina: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. A fost prima oară când omul a văzut, cu inima și cu ochii, întreaga Sfântă Treime: Tatăl vorbind, Fiul botezându-Se și Duhul sfințind. Lumea nu mai era un loc părăsit; Dumnezeu Se arătase, iar apele Bobotezei au devenit baia în care întreaga fire a fost spălată de umbrele vechi.
