Duminica a IV-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
Duminica a IV-a după Paști: Singurătatea învinsă: Când Dumnezeu devine Omul de care avem nevoie
Deschide lectura în modul de citire pentru o experiență mai confortabilă, cu salvare în cont și progres personal.
Citește în modalTextul integral al lecturii
În Ierusalimul încins de soare, lângă Poarta Oilor, se afla un loc al suferinței și al speranței deopotrivă: scăldătoarea Vitezda. Cinci pridvoare acoperite adăposteau o mulțime de bolnavi, orbi și șchiopi, toți cu ochii pironiți pe oglinda apei. Din când în când, un înger al Domnului cobora și tulbura apa, iar cel care apuca să sară primul în valuri primea tămăduire, indiferent de boala sa.
Printre ei, pe o rogojină roasă de vreme, zăcea un om pentru care timpul încremenise. De treizeci și opt de ani, trupul îi era o închisoare de piatră. Nu mai era un om, ci o umbră a răbdării. De fiecare dată când apa se tulbura, cineva mai iute, cineva cu prieteni sau cu brațe puternice care să-l ajute, îi fura șansa.
„Doamne, nu am om...”
Într-o zi de sâmbătă, prin mulțimea de suferinzi a pășit Unul care nu privea spre apă, ci spre inimi. Iisus S-a oprit în fața bătrânului slăbănog. Nu l-a întrebat despre păcatele sale, ci i-a pus o întrebare care părea aproape crudă prin simplitatea ei:
„Voiești să te faci sănătos?”
Răspunsul bolnavului este cel mai trist plânset al singurătății umane din întreaga Scriptură: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. Era mărturia unei lumi în care mii de oameni se înghesuiau pentru propria vindecare, dar niciunul nu se oprea să întindă o mână celui mai slab decât el.
Cuvântul care ridică din moarte
Atunci, Cel care crease omul din țărână a rostit porunca ce a răsunat ca un tunet în oasele amorțite ale bolnavului:
„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”
În acea clipă, sângele a început să pulseze din nou prin membrele atrofiate, viața a invadat carnea moartă, iar slăbănogul s-a ridicat. Nu a mai avut nevoie de apă, căci Izvorul Vieții stătea în fața lui. A plecat purtându-și pe umeri vechiul pat – nu mai era un instrument al torturii, ci un trofeu al biruinței harului asupra neputinței.
Printre ei, pe o rogojină roasă de vreme, zăcea un om pentru care timpul încremenise. De treizeci și opt de ani, trupul îi era o închisoare de piatră. Nu mai era un om, ci o umbră a răbdării. De fiecare dată când apa se tulbura, cineva mai iute, cineva cu prieteni sau cu brațe puternice care să-l ajute, îi fura șansa.
„Doamne, nu am om...”
Într-o zi de sâmbătă, prin mulțimea de suferinzi a pășit Unul care nu privea spre apă, ci spre inimi. Iisus S-a oprit în fața bătrânului slăbănog. Nu l-a întrebat despre păcatele sale, ci i-a pus o întrebare care părea aproape crudă prin simplitatea ei:
„Voiești să te faci sănătos?”
Răspunsul bolnavului este cel mai trist plânset al singurătății umane din întreaga Scriptură: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. Era mărturia unei lumi în care mii de oameni se înghesuiau pentru propria vindecare, dar niciunul nu se oprea să întindă o mână celui mai slab decât el.
Cuvântul care ridică din moarte
Atunci, Cel care crease omul din țărână a rostit porunca ce a răsunat ca un tunet în oasele amorțite ale bolnavului:
„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”
În acea clipă, sângele a început să pulseze din nou prin membrele atrofiate, viața a invadat carnea moartă, iar slăbănogul s-a ridicat. Nu a mai avut nevoie de apă, căci Izvorul Vieții stătea în fața lui. A plecat purtându-și pe umeri vechiul pat – nu mai era un instrument al torturii, ci un trofeu al biruinței harului asupra neputinței.
