Nobila Smerenie: De la Sângele Apostolului la Inima Pustnicului

Această zi ne pune în față două chipuri ale dăruirii totale: un Apostol care s-a considerat nevrednic de numele de „frate” al Domnului și un Pustnic a cărui dragoste a topit asprimea deșertului.

Iuda (numit și Tadeu sau Levi), deși era după trup rudă cu Iisus, a purtat toată viața o sfială sfântă. Înțelegând prea târziu, dar cu o intensitate mistuitoare, cine era cu adevărat Cel alături de care crescuse, el a refuzat să se mândrească cu sângele comun. În scrisoarea sa, el nu se semnează „fratele”, ci „robul lui Iisus Hristos”.

Apostolul Iuda este cel care ne învață că apropierea de Dumnezeu nu este un privilegiu moștenit, ci o cucerire a inimii. El a dus flacăra Evangheliei în ținuturile aspre ale Mesopotamiei și Persiei, demonstrând că singura rudenie care contează cu adevărat este cea născută din împlinirea cuvântului divin. El rămâne păzitorul credinței date sfinților o dată pentru totdeauna.

În pustia Egiptului, acolo unde nisipul arde și tăcerea vorbește, Paisie a atins o culme a sfințeniei care i-a uimit și pe îngeri. Viața lui este un șir de întâlniri suprafirești, însă cea mai răvășitoare este cea în care Însuși Hristos i s-a arătat sub chipul unui călător ostenit. Paisie, cu dragostea sa nemărginită, i-a spălat picioarele, iar când a înțeles pe cine slujește, Domnul i-a promis că trupul său nu va vedea putrezirea.

Paisie nu a fost „mare” prin autoritate, ci prin măsura milei sale. Se spune că s-a rugat atât de mult pentru un ucenic care lepădase credința, încât Dumnezeu i-a spus: „Paisie, pentru Mine te rogi așa?”. El este sfântul care a înțeles că rugăciunea pentru cel căzut este singura scară sigură către paradis.