Luni, 6 Septembrie 2027

În data de 6 septembrie, Biserica Ortodoxă ne așază înainte două mărturii cutremurătoare ale prezenței lui Dumnezeu în istorie: una nevăzută și cerească – minunea săvârșită de Sfântul Arhanghel Mihail în Colose (Chonae) –, iar cealaltă pământească și însângerată – pătimirea curajoasă a Sfântului Mucenic Eudoxie.

Ambele sărbători vorbesc despre biruința credinței în fața asalturilor lumii, fie că acestea vin sub forma unor catastrofe naturale provocate de ură, fie prin prigoana fățișă a imperiilor păgâne.

Această sărbătoare ne transpune în Frigia (Asia Mică), în apropierea cetății Colose, într-un loc binecuvântat unde exista un izvor tămăduitor. Izvorul țâșnise prin milostivirea lui Dumnezeu și purta hramul Sfântului Arhanghel Mihail. Acolo, un păgân recunoscător, a cărui fiică mută fusese vindecată minunat după ce a băut din acea apă, a ridicat o biserică superbă în semn de mulțumire.

• Viața Sfântului Arhip: Timp de 60 de ani, la această biserică a slujit ca paracliser un om de o sfințenie rară, pe nume Arhip. Prin rugăciunile sale constante și viața sa aspră, el a reușit să întoarcă mulți păgâni la dreapta credință.

• Planul cel rău: Invidioși pe succesul misiunii creștine, păgânii din împrejurimi au pus la cale un plan diabolic pentru a distruge biserica și izvorul, dar și pentru a-l îneca pe bătrânul Arhip. Aceștia au deviat cursurile a două râuri mari de munte (Lykokastros și Kouphos), îndreptând șuvoiul imens de apă direct spre valea unde se afla sfântul locaș.

• Intervenția Arhanghelului: Văzând viitura care venea cu zgomot asurzitor, Sfântul Arhip nu a fugit, ci a rămas în biserică, rugându-se fierbinte. În acel moment de maximă cumpănă, Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat în chip vizibil. Lovind stânca din apropiere cu sulița sa (sau cu un toiag), a despicat muntele în două, poruncind apelor să curgă prin acea crăpătură adâncă.

Apele s-au prăbușit în adâncurile pământului, biserica a rămas neatinsă, iar locul a primit de atunci numele de Chonae (care înseamnă „pâlnie” sau „vărsare”), mărturie vie a modului în care Dumnezeu își ocrotește slujitorii.

Tot în această zi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Eudoxie, un dregător militar de rang înalt (comite) în armata împăratului păgân Dioclețian, care a pătimit în cetatea Amida din Armenia (astăzi în Turcia).

• Mărturisirea publică: Atunci când împăratul a emis edictul de persecuție împotriva creștinilor, ordonând ca toți soldații să aducă jertfe idolilor sub amenințarea cu moartea, Eudoxie nu a ezitat. El și-a scos centura militară (simbolul rangului și al autorității sale) și a aruncat-o în fața prigonitorilor, declarând că preferă să fie un simplu ostaș în oastea Împăratului Ceresc decât să slujească unui tiran pământesc.

• Pătimirea și încurajarea soției: Sfântul a fost supus la chinuri groaznice. În mod impresionant, soția sa, Vasilissa, deși plângea despărțirea de el, nu l-a îndemnat la compromis, ci l-a încurajat pe tot parcursul supliciului să rămână statornic și să nu-și piardă cununa muceniciei.

• Pecetluirea cu sânge: În cele din urmă, Sfântul Eudoxie a fost decapitat, alături de alți prieteni și ostași care i-au urmat exemplul (printre care sfinții Zeno și Macarie). Soția sa, Vasilissa, i-a îngropat trupul cu cinste, mulțumind lui Dumnezeu pentru tăria pe care i-a dăruit-o soțului ei în clipele cele mai grele.

„Când valurile lumii amenință să ne acopere sufletul, să ne amintim de stânca despicată din Colose: Dumnezeu deschide întotdeauna o cale acolo unde ochii omenești văd doar sfârșitul.”

Ziua de 6 septembrie ne reamintește că viața spirituală este o luptă constantă împotriva „viiturilor” nevăzute ale lumii – ispitele, descurajarea, frica sau presiunea socială de a ne compromite valorile.

1. Să avem credința lui Arhip: Chiar și atunci când răul pare de neoprit și vine peste noi ca un șuvoi de ape mari, datoria noastră este să rămânem neclintiți la locul de veghe, în rugăciune, lăsând restul în seama ocrotirii divine.

2. Să avem curajul lui Eudoxie: Să fim gata să renunțăm la „centurile” trecătoare ale mândriei, acceptării sociale sau confortului material atunci când acestea ne cer să ne trădăm conștiința și credința în Hristos.