Duminica, 10 Septembrie 2028

În duminica ce precede marele praznic al Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), Biserica Ortodoxă rânduiește o lectură evanghelică de o profunzime teologică covârșitoare: fragmentul din convorbirea de taină a Mântuitorului cu Nicodim (Ioan 3, 13-17).

Această duminică funcționează ca un portal spiritual. Ea ne mută atenția de la viața publică a lui Hristos direct spre taina Crucii, explicându-ne nu doar ce urmează să se întâmple pe Dealul Golgotei, ci mai ales de ce – din dragoste absolută pentru om.

Nicodim era un fariseu de vază, membru al Sinedriului (sfatul conducător al iudeilor) și un om cu o înaltă cultură religioasă. Cu toate acestea, el simțea că învățătura lui Hristos depășește tot ce știa el până atunci.

• Fuga de gura lumii: Nicodim vine la Iisus noaptea. Îi era teamă de judecata colegilor săi de breaslă, dar setea de adevăr era mai mare decât frica.

• Trecerea de la pământ la cer: În această discuție privată, Iisus îl provoacă pe Nicodim să privească dincolo de raționamentele logice și pământești. Îi vorbește despre nașterea din nou (din apă și din Duh) și îi dezvăluie propria Sa identitate divină: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).

Pentru a-i explica unui învățat al Legii Vechi taina jertfei Sale, Hristos folosește o imagine simbolică foarte cunoscută din istoria poporului evreu (Cartea Numeri, cap. 21):

„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului...” (Ioan 3, 14)

• Contextul vechi-testamentar: În timpul călătoriei prin pustiu, din cauza cârtirii împotriva lui Dumnezeu, poporul a fost pedepsit cu o invazie de șerpi veninoși, a căror mușcătură aducea moartea. Moise s-a rugat pentru popor, iar Dumnezeu i-a poruncit să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe pe un stâlp. Oricine era mușcat și privea cu credință la șarpele de aramă era vindecat pe loc.

• Tâlcuirea duhovnicească: Șarpele de aramă nu avea venin, deși avea chip de șarpe. La fel, Hristos S-a îmbrăcat în trup omenesc (asemănător cu cel al firii noastre căzute în păcat), dar a rămas absolut fără de păcat (venin). Cel care privește astăzi la Hristos cel înălțat pe stâlpul Crucii, cu credință și pocăință, este vindecat instantaneu de „mușcătura” aducătoare de moarte a păcatului și a diavolului.

În cadrul acestei discuții nocturne cu Nicodim, Mântuitorul rostește versetul considerat de mulți teologi drept esența întregii Biblii, un rezumat perfect al creștinismului:

„Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

• Motorul mântuirii este Iubirea: Dumnezeu nu trimite un înger sau o pedeapsă, ci Își oferă propriul Fiu ca jertfă. Crucea nu este un simbol al furiei divine, ci dovada supremă a iubirii Sale nebunești pentru creație.

• Scopul venirii Sale: Hristos completează acest tablou sublim explicând clar că scopul Său nu este condamnarea: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17).

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne provoacă să ieșim din „noaptea” propriilor noastre temeri, exact așa cum a făcut Nicodim.

1. Să avem curajul de a pune întrebări grele: Să nu ne mulțumim cu o credință de suprafață sau formală. Nicodim a căutat răspunsuri profunde și a primit dezvăluirea celei mai mari taine din istorie.

2. Să ne mutăm privirea pe Cruce: Atunci când viața ne este asaltată de „șerpii veninoși” ai grijilor, ai bolilor sau ai deznădejdii, soluția nu este să ne analizăm la nesfârșit rănile, ci să ne ridicăm privirea spre Hristos Răstignit. În El se află antidotul oricărei suferințe.

3. Să ne îmbrăcăm în iubire: Dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât S-a jertfit pe Sine, datoria noastră este să lăsăm această iubire să ne transforme viața și modul în care ne raportăm la cei de lângă noi.

La data de 10 septembrie, calendarul creștin-ortodox ne așază înainte chipurile unor femei excepționale, care au strălucit prin frumusețea sufletului, tăria caracterului și devotamentul total față de Hristos. Astăzi facem pomenirea Sfintelor Mucenice surori Minodora, Mitrodora și Nimfodora, mărturisitoare din primele veacuri, și a Sfintei Împărătese Pulheria, ocrotitoarea credinței din perioada Sinoadelor Ecumenice.

Trăitoare la începutul veacului al IV-lea, în timpul prigoanei declanșate de împăratul păgân Galeriu (sau Maximian, în funcție de izvoare), cele trei sfinte au fost surori de sânge, originare din Bitinia (Asia Mică). Ele s-au remarcat nu doar prin frumusețea lor fizică deosebită, ci mai ales prin dorința profundă de a-Și dărui viața exclusiv lui Dumnezeu.

• Fuga în singurătate: Pentru a scăpa de capcanele lumii și de cererile în căsătorie, surorile s-au retras pe un munte înalt, aproape de izvoarele calde de la Pythia. Acolo au trăit în post, tăcere, feciorie și rugăciune neîncetată. Dumnezeu le-a dăruit darul tămăduirii, iar vestea despre cele trei fecioare sfinte din munte s-a răspândit rapid.

• Mărturisirea în fața dregătorului: Aflând de existența lor, dregătorul păgân Fronton a poruncit să fie arestate. Aduse la judecată, el a încercat mai întâi să le ademenească cu promisiuni de bogăție, haine scumpe și căsătorii cu tineri nobili de la curte, dacă vor aduce jertfe zeilor. Surorile au răspuns într-un singur glas că singurul lor Mire este Hristos, pentru Care sunt gata să moară în orice clipă.

• Martiriul exemplar:

  1. Dregătorul a hotărât să le chinuie pe rând, crezând că frica le va face pe celelalte să cedeze. Cea mai mare dintre surori, Minodora, a fost bătută fără milă până când și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

  2. Adusă în fața trupului neînsuflețit al surorii sale, Mitrodora a refuzat cu și mai multă dârzenie compromisul. A fost arsă cu torțe încinse și lovită cu lemne grele până a trecut și ea la cele veșnice.

  3. Cea mai mică dintre ele, Nimfodora, văzând trupurile însângerate ale surorilor ei, a strigat cu bucurie că dorește să le urmeze calea. A fost bătută cu vergi de fier până când a primit și ea coroana muceniciei.

Tradiția spune că pământul s-a cutremurat, iar dregătorul a fost lovit de un fulger și a murit pe loc, în timp ce creștinii au adunat trupurile sfintelor și le-au îngropat cu mare cinste.

Tot în această zi este prăznuită Sfânta Împărăteasă Pulheria (399–453), o figură politică și religioasă monumentală a Imperiului Bizantin. Fiică a împăratului Arcadiu și soră mai mare a împăratului Teodosie al II-lea, ea a guvernat imperiul cu o înțelepciune rară încă de la o vârstă fragedă.

• Votul fecioriei: Pentru a evita luptele pentru putere și pentru a se dedica în totalitate binelui imperiului și slujirii lui Dumnezeu, Pulheria a depus un vot de feciorie public în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.

• Pilon al Sinoadelor Ecumenice: Sfânta Pulheria a jucat un rol crucial în combaterea marilor erezii ale vremii sale. A susținut cu tărie convocarea Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde s-a apărat titlul de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) pentru Fecioara Maria. Ulterior, alături de soțul ei, împăratul Marcian (cu care a încheiat o căsătorie spirituală, păstrându-și fecioria), a convocat Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), care a formulat dogma celor două firi (divină și umană) ale lui Hristos.

• Mila creștină și ctitoriile: Pulheria a ctitorit numeroase biserici dedicate Maicii Domnului în Constantinopol (printre care celebrele biserici din Vlaherne și Hodegon), a construit spitale, hanuri pentru pelerini, azile pentru săraci și a lăsat prin testament întreaga sa avere personală celor aflați în suferință.

„Frumusețea exterioară este o umbră trecătoare, dar frumusețea sufletului curățit prin rugăciune și jertfă rămâne neatinsă de trecerea veacurilor și de cruzimea morții.”

Pomenirea sfinților de astăzi ne oferă o perspectivă profundă asupra demnității umane în fața puterii lumești:

1. De la Sfintele Mucenice Minodora, Mitrodora și Nimfodora învățăm valoarea unității de nezdruncinat. Ele nu s-au lăsat dezbinate de frică sau de durere, ci s-au susținut reciproc în momentele cele mai grele. În fața ispitelor lumii, ele ne arată că adevărata libertate constă în refuzul de a ne vinde conștiința pentru un confort de moment.

2. De la Sfânta Împărăteasă Pulheria primim un model rar de conducător creștin. Ea ne demonstrează că puterea, bogăția și influența politică pot fi sfințite atunci când sunt puse în slujba adevărului dogmatic, a culturii spirituale și a ocrotirii celor marginalizați.

Să trecem prin această zi cerând mijlocirea lor, căutând să ne împodobim viețile cu curăția inimii și cu dorința sinceră de a face bine celor de lângă noi.